Ne-am prins cu voluptate în vâltoarea duelului Ana Maria Popescu vs Eduard Novak. Parcă abia așteptam să mai zică naibii cineva ceva, să mai vorbim și noi de Jocurile astea Olimpice la care nu dăm nici un gol! Din fericire, învolburările de acasă nu au afectat truditorii care aduc medalii românești la canotaj și nici măcar pe acest mare David, cu un loc 4 și un loc 7 la 16 ani.
În disputa Popescu vs Novak asistăm la o tragedie a erorilor. Ministrul e primul care a greșit. Aici nu e vorba de stăpânirea limbii române. Ministrul are dreptate că tușa decisivă e posibil să nu fi fost adjudecată în finală nici dacă bugetul era mai mare. Dar nu veni în fraza următoare să te plângi că nu vine nimic din urmă. Tocmai, acel buget mărit, plus alte și alte lucruri care se pot face și fără foarte mulți bani, ar fi adus / ar aduce copii la sport și ar mai veni ceva din urmă. Pentru că e un ministru venit din sport, pentru că sunt convins că a avut la rându-i atâtea probleme cu „sistemul”, ministrul putea evita o asemenea apreciere.
Apoi, a greșit Ana Maria. S-a supărat excesiv pe declarație (asta dacă nu cumva o fi adunat și alte supărări) și l-a lăsat pe ministru cu mâna întinsă la sosire. Nu se face. Sportul oferă atâtea lecții frumoase, Ana Maria putea să îi întindă mâna unui oficial al țării sale care venise să o felicite pentru performanță. Și, eventual, să-i ceară o audiență cât mai repede posibil pentru a-i prezenta toate problemele cu care se confruntă un sportiv de excepție în România. Și, ca să nu rămână totul prea discret și la nivelul „sigur, promit că rezolvăm”, Ana Maria putea să facă o conferință de presă după acea audiență în care să zică tot ce are de zis.
După război, mulți viteji se-arată, așa e! Vicecampioana olimpică de la Tokyo a ales să acționeze impulsiv și instinctiv, lucru care a ajutat-o în dese rânduri pe planșă, dar nu și în fața microfoanelor.
Vine din nou rândul ministrului să gafeze. Alege să publice imaginile cu refuzul Anei de la sosire. Sigur, pentru o mai bună informare a publicului! Oțărât și el, probabil, de muștruluiala primită la aeroport, Novak reacționează și el impulsiv. Am spus deja că Ana trebuia să salute un oficial al țărișoarei pe care a reprezentat-o cu mândrie. Ei, același oficial, tocmai pentru că e atât de oficial, putea să dea la o parte impulsul și să trateze cu diplomație greșeala Anei. Nu a făcut-o, dând senzația că își caută dreptatea. Mai bine îi propunea o întâlnire mai mult sau mai puțin formală pentru a pune lucrurile la punct, ca între doi campioni.
Ana Maria a deranjat mulți aristocrați ai spațiului public prin felul în care a zis ce-a zis. „Prea ca la țară!” Da, probabil că nu e o maestră a discursului și a stăpânirii de sine. Nu a fost corect să-l „descopere” subit pe ministru la declarații după ce „nu-l văzuse” cu mâna întinsă. Dar sunt convins că zeci de sportivi de excepție din același spațiu public românesc i-au dat dreptate în aproape tot ce a zis. Cum ne pricepem cu toții la vaccin, ne pricepem și la a aprecia că a avut un comportament de mahala. Noi, în fotoliu, la umbră, ea după un an în care a învățat din nou să meargă și să ajungă la un argint olimpic, după sute de zile de cantonament și proaspăt sosită dintr-o călătorie epuizantă în sine.
A greșit când a amintit de bani și de grija altora pentru cât câștigă. E o grijă elementară a cetățeanului pentru banul public. Ar fi extraordinar ca această grijă să ducă la diminuarea risipirii banului public pe hoții și măgării. Diferența majoră care apare atunci când un mare sportiv „face un contract cu statul” și nu un „mare băiat deștept” este că oamenii chiar se bucură că Ana sau alți mari sportivi câștigă acei bani. Care, oricum, sunt în funcție de performanță. Și pe care îi merită.
În momentul în care scriu au trecut deja câteva ore bune de când ministrul Eduard Novak i-a prezentat public scuze vicecampioanei olimpice. I-a luat ceva timp ministrului (inclusiv o critică publică din partea premierului Câțu) dar e primul pas normal în sarabanda asta de erori. Tocmai voiam să scriu că aștept din moment în moment reacția publică a Anei Maria Popescu. Și tocmai o citesc! Și care include scuzele pentru gestul nepoliticos de la sosire. „Poate că e o lecție din care avem cu toții de învățat” – mai scrie campioana. Cazul este închis. Dar ca să arătăm că am învățat câte ceva, poate suflecăm puțin mânecile, poate ne ascultăm unii pe alții, poate mai punem deoparte interesele partidului și eliminarea vrăjmașului și mai punem osul la treabă pentru a apărea cât mai mulți Popești și Popovici la alte Jocuri Olimpice.
În toată învolburarea asta, adevărata lecție vine, culmea, de la fotbal. O fi zis Ana prea multe și prea la nervi, dar nu e cazul maestrului Dinu Todoran, care acaparează toate titlurile în online referitor la marele meci cu Karagandî: „Avem avantajul din tur”, „E mai bine că jucăm pe iarbă și nu pe sintetic”, „Mi-e frică de toți adversarii, nu de unul singur”. Scurt, la obiect, fără scandal, fără turbulențe media!
Asistăm la continuarea unui proces mai păgubos decât pare. După un EURO a cărui principală lecție este că nu mai contează atât de mult vedeta (mai ales când nu o mai ai), ci antrenorul, ne uităm amuzați prostește cum (încet, dar sigur) antrenorul ajunge un obiect de decor. Ca un carton în mărime aproape naturală așezat în urmă cu mulți ani la emisiunea Procesul Etapei și care îl reprezenta pe selecționerul Anghel Iordănescu. Până și acea fotografie a lui Tata Puiu reușea să „spună” mai multe (gazda Florin Călinescu mai și dialoga cu obiectul de decor!) decât antrenorii de carton de la FCSB din ultimii ani.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER